Primele două zile ale Săptămânii Patimilor Mântuitorului! Matei 21:18-22
„Dimineaţa, pe când Se întorcea în cetate, I-a fost foame.
A văzut un smochin lângă drum, şi S-a apropiat de el; dar n-a găsit decât frunze, şi i-a zis: „de acum încolo în veac să nu mai dea rod din tine!” Şi pe dată smochinul s-a uscat.
Ucenicii, când au văzut acest lucru, s-au mirat, şi au zis: „cum de s-a uscat smochinul acesta într-o clipă?”
Drept răspuns, Isus le-a zis: „Adevărat vă spun că, dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut smochinului acestuia; ci chiar dacă aţi zice muntelui acestuia: „Ridică-te de aici şi aruncă-te în mare,” se va face.
Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi.” Fiecare zi a săptămânii premergătoare jertfei supreme a Mielului lui Dumnezeu, săptămână pe care creştinii o numesc „săptămâna patimilor” sau „săptămâna mare”, fiecare zi, Domnul Isus a petrecut-o în Ierusalim, înafară de ziua de miercuri, zi în care nu este consemnat nimic în Scriptură despre activitatea Mântuitorului.
Însă în fiecare seară, Domnul Isus se retrăgea departe de zgomotul cetăţii şi departe de vrăşmaşi, ieşea din cetatea Ierusalimului şi Îşi petrecea noaptea în compania celor trei prieteni: Maria, Marta şi Lazăr pe care-l înviase Domnul doar cu puţin timp înainte, din morţi.
Duminică dimineaţa, a doua zi după Sabat, Domnul Isus împreună cu ucenicii coboară de pe muntele Măslinilor, locul în care plânge pentru Cetate spunând: „Nu v-a rămâne în tine piatră pe piatră” ( Luca 19:41-44), trecând valea Chedronului şi apoi pe malul de est urcă în Ierusalim intrând pe poarta Împăratului călare pe măgăruş, astăzi poarta se cheamă „Poarta de aur” şi este zidită de către arabi, iar în faţa ei au făcut un mare cimitir, zicând ei, nu cumva să intre pe ea Profetul Isus.
Pe parcursul acesta, din muntele Măslinilor şi până în Cetatea Sfântă, mulţimea, tineri şi bătrâni, mici şi mari, Îl aclamă pe Împăratul împăraţilor, strigând „Osana”, adică: „Împăratul care ne scapă”, sau „Împăratul care ne izbăveşte”.
Luni dimineaţa, urcând din Betania spre cetatea Ierusalimului, Domnul vede la marginea drumului un smochin care avea frunze dar nu avea rod. Nu avea nici o smochină.
Atunci îl blesteamă spunând: „În veac să nu faci rod”.
Blestemul acesta are o semnificaţie mai adâncă, pentru că , defapt, se referă la poporul Israel, care în loc să primească pe Mesia şi mântuirea, izbăvirea prin lucrarea Lui, dimpotrivă, L-au respins şi nu s-au pocăit, doar şi-au arătat o formă de evlavie, adică frunze în loc de rod.
Apoi Mântuitorul intră în Templu unde ar fi dorit să găsească oameni care se închină înaintea Dumnezeului celui viu. Dar găseşte în loc de închinători, vânzători de porumbei, schimbători de bani, oameni care fac fel de fel de afaceri.
Domnul face un bici cu care alungă pe toţi vânzătorii, răstoarnă mesele, într-un cuvânt face curăţenie, spunând: „Este scris: Casa Mea se va chema o casă de rugăciune” Matei 21: 13.
Şi astăzi Domnul Isus intră, după făgăduinţa Sa în orice loc în care se cheamă Numele Lui, însă ca şi acum două mii de ani, de multe ori Domnul Isus vede pomi fără roade, oameni care au numai o formă de evlavie, oameni care, în loc să se închine, se ocupă cu nimicuri: numai „frunze”. Şi astăzi Domnul Isus cercetează adunarea şi vede pe mulţi vânzători, dar nu de porumbei, ci de oameni.
Fraţi care îşi vând fraţii.
Oameni lacomi de bani.
Oameni care caută folosul lor.
Diferenţa este faptul că astăzi Domnul nu mai împleteşte biciul pentru a pedepsi, pentru că a trecut la îndelunga răbdare.
Astăzi Domnul Isus ne aşteaptă răbdător să ne schimbăm şi să ne pocăim de toată răutatea şi de toate fărădelegile.
Să ne întoarcem La Dumnezeu cu toată inima, cu toată credinţa şi să-I dăm Lui toată slava şi cinstea.