Familia, iniţiativa lui Dumnezeu
Genesa: 1:24-28; 2:5-24.

Familia este cea mai veche, şi în acelaşi timp este cea mai puternică instituţie omenească.
Pentru că în familie nu poate şi nu trebuie să intre nimeni nici o dată, nici soacra, nici prieteni, nici străinii.
În familie nu are voie să intre nimeni ca să-i tulbure liniştea.
Spuneam că familia este cea mai veche instituţie chiar dacă familia, pe care oamenii o numesc celula societăţii, nu a fost creată de la început de către Dumnezeu, totuşi, ea are o vechime, aproximativ egală cu facerea omului. Am să explic lucrul acesta:
Când Domnul Dumnezeu a hotărât să creeze universul aceasta cunoscut şi mare parte necunoscut încă nouă, a adunat sfatul ceresc, spune Scriptura.
Şi acolo în acel sfat, până în cele mai mici detalii Creatorul a prezentat tot planul creaţiei.
Şi apoi, spune Cuvântul Sfânt în primele versete pe care le-am citit că Domnul Dumnezeu a creat vieţuitoarele pământului, fiecare după soiul lor după ce toate celelalte lucruri au fost făcute, planetele, soarele, luna, chiar şi pământul cu tot ce cuprinde el.
După toate acestea,
„ Domnul Dumnezeu S-a uitat, şi a văzut că sunt bune.”V.25.
Apoi, Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru şi după asemănarea noastră”. Cap.1:26.
În cap. 2:7, spune Cuvântul că Domnul a trecut la acţiune. A făcut pe om din ţărâna pământului. L-a modelat cu mâinile Sale şi i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi astfel omul s-a făcut un suflet viu.
Şi atât de mult a iubit Domnul pe om, sufletul acesta viu, încât a amenajat o grădină deosebită, care era udată de patru râuri binefăcătoare şi l-a aşezat pe om, pe Adam, acolo în mijlocul grădinii, pe care a numit-o EDEN. Dar, uitându-Se din cer Domnul a văzut pe om stând trist şi abătut toată ziua parcă nu avea linişte, nu avea pace, parcă nu-şi găsea rostul şi atunci a zis în cap.2:18: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el”.
Şi Domnul Dumnezeu din nou a trecut la acţiune, astfel că a adus, spune versetul 19, 20, la om toate vieţuitoarele câmpului şi ale cerului ca omul să le numească şi să-şi găsească între ele un ajutor potrivit.
Dar, pentru om spune partea de la urmă a versetului 20 că „ nu s-a găsit nici un ajutor, care să i se potrivească” în tot ce mişca în jurul lui.
Abia atunci Creatorul, Dumnezeul Cel viu, a luat iniţiativa aceasta, de a lua chiar din Adam, chiar din om, ceva care să fie pe placul lui, să fie bucuria sufletului său şi să fie o atracţie pentru om.
Şi spune Cuvântul Sfânt în versetul 21, că Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc, în tremeni moderni, i-a făcut o anestezie generală, totală, şi a luat una din coastele lui, după care a închis carnea la loc.
„Din coasta aceasta pe care a luat-o din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om.” V.22.
Abia atunci omul a exclamat plin de bucurie: „iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea” Ea este cu adevărat ajutorul portivit pentru mine. Astfel, cei doi s-au unit unul cu altul formând un cuplu.
Aşa a luat fiinţă familia, la iniţiativa lui Dumnezeu, datorită faptului că Cel ce a creat universul acesta a iubit nespus de mult omul.
Familia nu a luat fiinţă la iniţiativa omului. Nu a apărut pentru că doi oameni s-au plăcut, s-au iubit şi s-au unit
Ci pentru că Domnul Dumnezeu nu a dorit să vadă pe om toată ziua umblând singur, trist şi abătut, ci a dorit ca obiectul dragostei Sale, adică omul, să trăiască frericit în prezenţa şi sub binecuvântările Creatorului.
Omul, coroana creaţiunii Sale.
Cu adevărat omul este coroana creaţiunii lui Dumnezeu, dar, această coroană, parcă nu era completă, lipsea ceva, lipsea o parte din coroană.
Şi Domnul Dumnezeu a zis nu este bine să lăsăm coroana ştirbită, nu este bine ca omul să fie singur; „Am să-i fac un ajutor potrivit”.Am să pun ceva în coroana aceasta a creaţiunii ca să fie completă.
Am să fac o femeie pe care am să o aduc omului.
Aşa a creat Dumnezeu prima familie din univers.
Şi apoi bucuros a putut să se odihnească de împlinirea planului de creaţie. În ziua a şaptea.
Am putea spune că familia este expresia iubirii lui Dumnezeu. Pentru că aşa a luat naştere familia, urmare a iubirii lui Dumnezeu faţă de om.
Sâmbătă 9 Octombrie, am participat la o căsătorie care a început de dimineaţă cu cununia civilă şi apoi cununia religioasă, într-o biserică evanghelică.
Ce vreau să spun însă, este faptul că la starea civilă, Ofiţerul de serviciu, a deschis Cartea.
A deschis Codul civil şi a citit printre altele următoarele cuvinte: „Femeia este egală cu bărbatul”
Dar m-am dus să văd ce spune Codul lui Dumnezeu, Biblia, despre femeie şi bărbat ca soţi, sau ca familie.
Şi am găsit că femeia nu este egală cu bărbatul şi că bărbatul este capul femeii aşa cum Cristos este capul bărbatului.
Auziţi ce spune Cuvântul Sfânt în Efeseni cap.5: 22-25: „ Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului; căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Cristos este capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului.
Şi după cum Biserica este supusă lui Cristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile.
Şi apoi, nu uitaţi, spune versetul 25, „bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit Cristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea.”Fiecare bărbat să-şi iubească nevasta lui!
Codul pe care Domnul Dumnezeu îl scrie în dreptul familiei , este cu totul diferit de codul pe care societatea îl are în dreptul familiei.
Dacă civilul, astăzi uneşte două inimi într-o căsătorie, mâine aceeaşi instituţie spune: nu vă mai potriviţi, nu vă mai înţelegeţi? Despărţi-ţi-vă. Simplu!
Astăzi doi oameni, bărbat şi femeie, pot spune Da în faţa stării civile şi mâine pot să se ducă şi spună Nu, şi societatea nu-i condamnă, însă Domnul Dumnezeu nu se limitează numai la faptul de a condamna despărţirea, ci interzice cu desăvârşire asemenea practică spunând: „Ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă”
Şi atunci ce să facă omul?
Sfatul meu, din partea Domnului, este acela, ca omul, atât femeia cât şi bărbatul să deschidă bine ochii înainte de a spune DA în faţa Ofiţerului Stării Civile, şi apoi să-i închidă.
Familia este celula vieţii fireşti, după cum spune versetul 28: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi stăpâniţi pământul...”, aşa cum Biserica este celula vieţii duhovniceşti: Fapte 9:31: „...cu ajutorul Duhului Sfânt, Biserica , se înmulţea.” şi pe amândouă le-a creat Unul şi Acelaşi Dumnezeu.
Familia este creată de către Domnul Dumnezeu la puţin timp după ce l-a făcut pe om, iar Biserica este creată, sau zidită de către Domnul Isus la coborârea Sa pe pământ.
Şi amândouă aceste celule, sunt dătătoare de viaţă.
De aceea, atât familia cât şi Biserica, chiar dacă sunt create una pentru trup şi una pentru suflet, numai unite una cu alta (familia unită cu Biserica), vor avea o creştere sănătoasă, izvorâtă din Dumnezeu.
Este adevărat că există şi familii întemeiate înafara voii lui Dumnezeu, sunt şi familii în care Domnul Dumnezeu nu are loc nici măcar într-un colţişor, şi aceste familii funcţionează pe baze omeneşti.
Ceea ce ajută familia, însă, să depăşească omenescul, firescul din ea este relaţia strânsă cu Dumnezeu.
Un exemplu deosebit în sensul acesta îl avem la nunta din Cana unde Domnul Isus a fost invitat de onoare.
Aici observăm faptul că unirea dintre două inimi este cinstită de prezenţa Domnului, aşa cum toată căsnicia sau toată viaţa de familie, este cinstită de prezenţa şi de autoritatea lui Dumnezeu.
De aceea orice familie creştină trebuie să rămână în prezenţa şi sub autoritatea Creatorului.
Amândouă aceste celule, atât familia cât şi Biserica, au un ţel comun, şi anume acela de a creşte şi de a se înmulţi.
Familia să se înmulţească pe cale firească.
Biserica să se înmulţească pe cale duhovnicească.
Dar amândouă sub binecuvântarea Creatorului.
Adică sub binecuvântarea Celui căruia aparţin şi una şi alta.
Dar înainte de a creşte numeric, ele trebuie să crească în dragoste, în iubire.
Prin urmare, omul nu are voie să dividă sau să distrugă aceste celule dătătoare de viaţă.
Omul nu are voie nici măcar să tulbure familia şi nici Biserica. De aceea spuneam la început că în familie nu poate şi nu trebuie să intre nici o influienţă străină.
Auziţi ce spune Domnul Isus în Matei 19:4-6: „...Oare n-aţi citit că Ziditorul, de la început a făcut parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut, şi a zis: „De aceea v-a lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup?”
Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci ce a împreunat Dumnezeu, omul, nu are voie să despartă.”
Bărbatul şi femeia, unite prin căsătorie, nu mai sunt doi ci sunt una în Cristos Domnul.
Totuşi, ei nu sunt egali numai în Domnul, sunt egali în credinţă şi sunt egali în moştenirea care îi aşteaptă în cer.
Dar în familie, în celulă, ei sunt complementeri.
Sunt ajutoare potrivite unul altuia.
Şi principiile de funcţionare a familiei sunt lăsate de către Domnul Dumnezeu în Sfânta Scriptură şi se bazează pe dragoste reciprocă, pe respect reciproc, pe unitate şi credinţă în Domnul Isus.
Auziţi ce mai spune Domnul în 1 Corinteni cap. 7:3-4 „Bărbatul să-şi împlinească faţă de nevastă datoria de soţ; şi tot aşa să facă şi nevasta faţă de bărbat. Nevasta nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul. Tot astfel, nici bărbatul nu este stăpân pe trupul lui, ci nevasta.”
Şi pentru că familia a fost creată ca urmare a dragostei lui Dumnezeu faţă de om, ea trebuie să rămână unită în dagostea Domnului Isus.
În concluzie, putem spune că Domnul Dumnezeu a constituit familia după ce:
1. Mai întâi Domnul din cer a văzut şi omul pe pământ a înţeles că nu este bine să fie singur. Cap.2:18.
2. După ce omul a înţeles că în întreaga creaţie, pentru el nu este un alt ajutor potrivit, decât femeia, cerată în scopul acesta de către Dumnezeu. Cap.2:20.
3. După ce Domnul a creat-o pe femeie, partea care să împlinească ceea ce lipsea bărbatului, şi să-i fie un ajutor potrivit.

Căsătoria

Genesa 18-24 „Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.”
Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, şi le-a adus la om, ca să vadă cum are să le numească; şi orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele.
Şi omul a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului; dar, pentru om, nu s-a găsit nici un ajutor, care să i se potrivească.
Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om, şi omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis carnea la locul ei.
Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om.
Şi omul a zis: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi femeie, pentru că a fost luată din om”.
De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa, şi se vor face un singur trup.”
Domnul Isus a coborât din cer pe pământ pentru ca să mântuiască sufletele pierdute în negura păcatului, prin jertfa Sa supremă, de la Golgota, dar în acelaşi timp, Mântuitorul a venit la noi pentru a unifica IUBIREA CU VIAŢA.
De aceea estenţa vieţii de familie este şi trebuie să rămână LEGĂTURA IUBIRII CU VIAŢA ÎN DUMNEZEU.
Pentru că fără Dumnezeu nu există nici o legătură de dragoste şi fără Dumnezeu nu există viaţă.
Căsătoria nu se limitează la plăceri, la voluptate..., pentru că în ele se risipeşte Darul divin de iubire şi viaţă.
De asemenea căsătoria nu înseamnă INTERES, ci înseamnă DĂRUIRE reciprocă.
Dăruire din partea soţului,
Dăruire din partea soţiei.
Prin urmare familia trebuie să crească şi să se înmulţească mai întâi în DRAGOSTE, IUBIRE, AFECŢIUNE, şi abia apoi prin naştere de copii.
Familia unită prin căsătorie trebuie să rămână intactă, curată, nealterată, în dragostea Făuritorului.
Familia este creaţia lui Dumnezeu şi trebuie să rămână întotdeauna sub autoritatea Creatorului.

Domnul este la cârma vieţii.
Psalmul 37:1-8 (23)
"Nu te mânia pe cei răi, şi nu te uita cu jind la cei ce fac răul; căci sunt cosiţi iute ca iarba, şi se vestejesc ca verdeaţa.
Încrede-te în Domnul, şi fă binele; locuieşte în ţară, şi umblă în credincioşie.
Domnul să-ţi fie desfătarea, şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima.
Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra, El va face să srtrălucească dreptatea ta ca lumina, şi dreptul tău ca soarele la amiază.
Taci înaintea Domnului, şi nădăjduieşte în El.
Nu te mânia pe cel ce izbuteşte în umbletele lui, pe omul care-şi vede împlinirea planurilor lui rele.
Lasă mânia, părăseşte iuţimea; nu te supăra căci supărarea duce numai la rău."
De când se naşte, omul, îşi începe călătoria spre veşnicie.
Însă credinciosul are o ţintă precisă, el nu pluteşte în derivă, pentru că la cârma corăbiei lui este Cel ce niciodată nu a scufundat nici o navă. El este Domnul Isus Cristos.
Credinciosul porneşte de pe un ţărm, care se cheamă ţărmul suferinţei, a deznădejdilor, a eşecurilor, a dezamăgirilor şi continuă călătoria spre un alt ţărm care se cheamă ţărmul fericirii veşnice unde domneşte Fericitul Dumnezeu.
Şi în toată călătoria aceasta, aşa cum spune psalmistul în versetul 23, „Domnul întăreşte paşii omului, când îi place calea pe care merge.”
Niciodată, niciodată, în viaţa crdinciosului, niciodată în umblarea copilului lui Dumnezeu nu este întâmplare, şi nu este noroc.
Chiar dacă în limbajul nostru, limbaj de care nu am putut să ne debarasăm, spunem de multe ori:
Am avut noroc. Sau: noroc, cu fratele, noroc cu sora...
Nu fraţi şi surori.
Dumnezeul nostru nu ne lasă la voia întâmplării.
Nu ne lasă în voia soartei sau a norocului.
Ci Dumnezeul Cel viu care ne este Tată, contoleză fiecare mişcare a noastră;
Controlează fiecare gând al nostru;
Controlează fiecare pas pe care-l facem pe Cale.
„Îngerul Domnului tăbărăşte în jurul celor ce se tem de El, şi-i scapă din primejdie.” Psalmul 34:7
Sau în Psalmul 91: 11-12 Cuvântul Domnului spune: „Căci El va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale şi ei te vor duce pe mâini ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră.”
„Ci cum se îndură, cum se îngrijeşte un tată de copiii săi, aşa se îndură şi aşa se îngrijeşte Domnul de cei ce-L caută cu toată inima.
Pavel, apostolul, care a fost părăsit de toţi pe când era închis la Roma, nu a spus: ce noroc am avut.
Ci a spus în 2 Timotei 4:17 „Toţi m-au părăsit, însă Domnul a stat lângă mine şi m-a întărit.
Domnul stă lângă mine şi lângă tine.
Dacă stăm în picioare, dacă avem pâine pe masă, dacă încă ne mai putem bucura de un lucru sau altul, nu este noroc şi nu este întâmplare, ci este binecuvântare.
Dacă astăzi suntem aici, nu este întâmplare, ci este Harul Domnului care ne-a strâns să ne binecuvinteze.
Primeşte binecuvântările Domnului!
Domnul este cu noi ca să ne întărească paşii şi să ne ajute să părăsim ţărmul acesta al durerilor şi să ajungem la ţărmul fericirii veşnice.

Roada Duhului Sfânt
„Înfrânarea poftelor”
Ultima, dar cu siguranţă nu în ultimul rând, roada Duhului Sfânt este ÎNFRÂNAREA POFTELOR.
Şi este una din calităţile Duhului Sfânt dăruită credinciosului ancorat în Domnul.
Umblarea, sau trăirea în firea pământească, are ca urmare împlinirea poftelor, sau împlinirea faptelor firii, după cum ne spune Cuvântul Sfânt în Galateni 5:19-21.
În contrast cu această umblare, sau trăire în firea păcătoasă, este „umblarea în Duhul”, sau trăirea sub călăuzirea şi sub îndrumarea Duhului lui Dumnezeu.
Galateni 5:16 „ zic, dar umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi astfel nu veţi mai împlini poftele firii pământeşti.”
În Ioan 14:16-17, Domnul Isus spune: „Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână în voi, în veac; şi anume, Duhul Adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne în voi, şi va fi în voi.”
În primul rând, Duhul Sfânt trimis de Tatăl, la dorinţa şi la rugămintea Fiului, descoperă Adevărul lui Dumnezeu.
Îl descoperă pe Tatăl ca unic Dumnezeu, Creator şi Susţinător a tuturor lucrurilor, şi Îl descoperă pe Fiul ca Mielul de jertfă al lui Dumnezeu Tatăl.
Şi nu în ultimul rând Duhul Sfânt, din interiorul nostru, de pe tronul inimii noastre, ne călăuzeşte paşii, gândirea, vorbirea, faptele, întreaga viaţă, arătându-ne mereu Adevărul, adică pe Domnul Isus Cristos.
Aşadar, după ce Îl primim în inima noastră pe Duhul Sfânt, şi după ce El, Duhul curăţă tot pământul inimii de orice buruiană a răului, de orice faptă a firii, de orice gând al firii, în acest pământ curat, şi udat de Sângele Mielului Divin, începe să rodească: „dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, ÎNFRÂNARE A POFTELOR”
Aşa rodeşte Duhul Sfânt în viaţa credinciosului toată gama aceasta de bun gust şi de bun miros înaintea Domnului, cu condiţia să rămânem ancoraţi în El.
El, Duhul Sfânt ne călăuzeşte paşii inimii, paşii minţii spre Crucea, suferinţa Domnului Isus, Mântuitorul lumii.
Şi ne aminteşte mereu faptul că Sângele Crucii Mielului lui Dumnezeu, ne spală de orice păcat şi ne învaţă să o rupem cu păgânătatea şi cu poftele firii, şi să trăim de acuma, cu cumpătare cu evlavie înaintea Domnului.
Când umbli sub călăuzirea Duhului, nu mai eşti sub influienţa păcatului.
Romani 8:1 „Acum, deci nu este nici o osândire pentru cei ce sunt ai lui Cristos Isus.”
Pentru că ei umblă călăuziţi, îndrumaţi, conduşi de către Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, şi renunţă în totalitate la poftele,la dorinţele firii şi trăieşte în stăpânire de sine.
Înfrânarea poftelor se mai poate traduce şi printr-o viaţă cumpătată, prin stăpânirea dorinţelor fireşti, prin eliminarea impulsurilor firii şi trăirea unei vieşi de credinţă sub impulsionarea Duhului Sfânt.
Sau aşa cum spune Domnul Isus: „să fii în lume, dar să nu mai fii din lume.”
Sau să „trăieşti în lume dar să nu mai trăieşti aşa cum trăieşte lumea", ci să trăieşti după îndemnurile Duhului Sfânt.

Roada Duhului Sfânt
Blândeţea!
Când Domnul Dumnezeu a creat omul, l-a aşezat într-o grădină special amenajată pentru bucuria şi desfătarea sufletului său.
Însă Creatorul i-a pus o condiţie omului, sau o interdicţie, spunându-i în Genesa 2:17: „...din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci...”
Şi omul atras de frumuseţea pomului şi ispitit în acelaşi timp de Diavolul, a ieşit de sub autoritatea Creatorului şi de sub ascultare de Cel ce i-a dat viaţă şi a mâncat tocmai din pomul din care Domnul Dumnezeu îi spusese: „să nu mănânci cu nici un chip, căci în ziua în care vei mânca vei muri negreşit.”
Prin această faptă nesăbuită, omul, contrar celor spuse de ispititorul, nu a ajuns niciodată să fie ca Dumnezeu.
Dimpotrivă aceasta i-a fost piatra de despărţire de Creatorul.
A ajuns totuşi să cunoască binele şi răul dar mai ales a învăţat foarte bine şi repede ce este răul.
De atunci, chiar din ziua aceea, după Cuvântul Domnului, a intervenit despărţirea de Dumnezeu şi omul pribeag şi călător prin lumea aceasta, nu a mai putut niciodată să facă binele, şi niciodată până în zilele noastre nu a mai reuşit să stăvilească răul.
Mânia, spre exemplu este una din răutăţile pe care omul le-a cunoscut în ziua în care a mâncat din pomul interzis de Dumnezeu.
Mai întâi s-a confruntat cu mânia lui Dumnezeu.
Şi foarte repede a învăţat să se mânie şi el.
Aşa se face că omul se mânie foarte uşor pe aproapele său, şi chiar pe cel de departe.
Omul se mânie pe cei din familie, pe colegii de şcoală, pe colegii de serviciu, pe şefi, pe guvernanţi, pe cei mici şi pe cei mari.
Am putea spune că omul se mânie pe tot ce mişcă.
Şi Biblia spune că mânia este o manifestare a firii păcătoase, fire pe care apostolul Pavel inspirat de Duhul Sfânt ne îndeamnă să o răstignim.
La celălalt pol este blândeţea.
Totuşi nu voi vorbi despre blândeţea înăscută sau dobândită prin educaţie ci despre blândeţea dobândită datorită rodirii Duhului Sfânt în cel credincios.
Penru că la aceasta suntem chemaţi toţi cei ce suntem purtători de Cristos (creştini), la faptul de a primi pe Duhul Sfânt în fiinţa noastră şi de a-L lăsa să rodească în noi roadele cereşti: „dragoste , bucurie , pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, BLÂNDEŢE, înfrânarea poftelor.”
Spunea cineva despre blândeţe, că este stânca de care se sparg toate talazurile vieţii, şi prin ea se întăreşte răbdarea.
Blândeţea este o virtute dumnezeească, o calitate specială pe care Duhul Sfânt o acordă celui ce primeşte călăuzirea Sa divină.
Din ea, din blândeţe, decurg toate celelalte roade ale Duhului, adică bunătatea, iubirea de oameni, şi chiar iubirea de animale.
Blândeţea ca roadă a Duhului Sfânt, înseamnă să-ţi păstrezi liniştea, pacea, calmul inimii chiar în înaintea celui ce-ţi aruncă în faţă ocări şi neadevăruri.
Nu întâmplător spune Domnul Isus în Matei 11:29: „ Învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima”.
„Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul.”Matei 5:5

Roada Duhului Sfânt
Galateni 5:22.
Bucuria
"Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucrurin nu este lege."
În Ioan 14:16-17, Domnul Isus spune: „Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mâng’ietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L poate cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi”.
Ca urmare a făgăduinţei Mântuitorului, inainte de a Se urca la cer, Duhul Sfânt a coborât la Cincizecime peste ucenici(cei 120 adunaţi în camera de sus), şi de atunci Duhul Sfânt este în Biserică (în pietrele vii), şi rodeşte „ dragoste, bucurie, pace, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor.”
De aproximativ 70 de ori în Noul Testament se vorbeşte despre BUCURIE ca sentiment al fericirii spirituale, duhovniceşti.
Ce înseamnă lucrul acesta?
Faptul că Bucuria ca roadă a Duhului Sfânt este cel mai adânc sentiment de BUNĂSTARE DUHOVNICEASCĂ.
BUCURIA rodeşte în dragoste şi niciodată nu se manifestă înafara ei.
Neemia spune în Cap 8:10 „Bucuria Domnului va fi tăria voastră...”
Cu adevărat, atunci când primeşti pe Duhul Sfânt în inima ta, El, rodeşte bucuria care te face să rămâi tare pe Stâncă, chiar şi în mijlocul furtunilor, a necazurilor.
Pavel plin de Duhul Sfânt, putea să spună în Romani 5:3 „ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre...”
De altfel, Domnul Isus , înainte de moartea Sa spunea ucenicilor în Ioan 16:20 „ Adevărat, adevărat vă spun, că veţi plânge, şi vă veţi tângui...., vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie.”
Când?
Despre care bucurie vorbea Domnul Isus?
Despre o bucurie firească, omenească?
Nicidecum!
Ci Domnul Isus vorbea de bucuria pe care avea să o rodească în inima ucenicilor dar şi a credincioşilor până în zilele noastre, Duhul Sfânt care fusese făgăduit.
Bucuria aceasta nu este de obârşie omenească, firească, tocmai de aceea nu are deaface cu împrejurările vieţii de fiecare zi.
Ci este o bucurie născută în dragostea faţă de Mântuitorul.
Cine Îl iubeşte pe Domnul Isus are BUCURIE cerească, semănată de Duhul Sfânt.El, Însuşi, Domnul Isus, „om al durerii şi obişnuit cu suferinţa”, „pentru ca bucuria ce-I era pusă inainte, El, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi acuma stă la dreapta scaunului de domnie al lui Dumneueu.
Şi pentru că bucuria este o roadă a Duhului Sfânt, născută în dragostea turnată din belşug peste copiii Domnului, Cuvântul Sfânt porunceşte: Filipeni 4:4 „ Bucuraţi-vă totdeauna, iarăşi zic bucuraţi-vă”.
„Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în mâncare şi băutură, ci (este), neprihănire, pace şi BUCURIE în Duhul Sfânt” Romani 14:17.
Nu întâmplător spune Domnul Isus în Ioan 16:24 „ cereţi şi veţi căpăta pentru ca bucuria voastră să fie deplină”.

Roada Duhului Sfânt
Pacea:
Trebuie să stabilim de la început faptul că nici un om nu poate manifesta, nu poate emana, dărui roada Duhului Sfânt prin eforturi personale.
Pentru că nu poate avea cineva roada, dacă nu are Duhul Sfânt.
De aceea este foarte important să deosebim bine firescul, omenescul de duhovnicescul.
De exemplu poate să fie un om foarte iubitor, plin de dragoste faţă de aproapele sau chiar faţă de vrăşmaş, dar să nu aibă Duhul Sfânt.
Un astfel de om are o dragoste omenească şi nici decum o dragoste ca roadă a Duhului Sfânt.
Sau poate să fie un om foarte bun.
Un om despre care să spui: este pâinea lui Dumnezeu.
Ori despre care poţi spune că îl pui la rană.
Dar nu înseamnă că Duhul Sfânt rodeşte în el bunătatea.
Luăm un al treilea caz, în care spunem despre un om că este plin de pace, că este împăciuitor.
Vorba lui este întotdeauna calmă, împăciuitoare.
Dar nici acest lucru nu înseamnă că Duhul Sfânt rodeşte în el pacea.
Pentru că roada Duhului Sfânt se deosebeşte total de roada firii, sau manifestarea omenescului în om.
Spre exemlu, omul iubeşte pentru că este iubit.
Îşi manifestă dragostea faţă de cel ce îi arată dragoste.
Pe când dragostea ca roadă a Duhului Sfânt este unilaterală.
Un credincios care are Duhul Sfânt, iubeşte pentru că nu poate să se manifeste altfel.
El nu iubeşte pentru că este iubit.
Aşa este cu toată roada Duhului Sfânt, ea se manifestă şi acţionează chiar şi asupra celui mai înverşunat vrăşmaş.
De ce?
Pentru că dacă eşti al Domnului Isus ţi-ai răstignit firea pământească, omenescul din tine şi umbli cârmuit de Duhul.
Faci ceea ce îţi spune Duhul să faci. Galateni 5:24-25.
Cuvântul lui Dumnezeu arată în Galateni Roada Duhului Sfânt, ca fiind un întreg cu nouă gusturi deosebite, sau un întreg cu nouă manifestări deosebite.
Nu întâmplător, dragostea este pusă pe primul loc, pentru că nici una din celelalte opt manifestări nu rodesc fără ea.
Fără dragoste nu ai bucurie.
Fără dragoste nu ai pace...........
Şi pentru că vorbim în special despre Pace ca roadă a Duhului Sânt, trebuie să spunem că este mai mult decât o stare de mulţumire.
Credinciosul, care are Duhul Sfânt, stă liniştit şi plin de pace, la umbra aripilor Celui Atot Puternic chiar şi în mijlocul furtunii.
Criza lumii acesteia nu-l clatină pentru că el crede în făgăduinţele Domnului Isus, Mântuitorul.
El nu se teme Chiar dacă se clatină munţii, chiar dacă se cutremură pământul...Psalmul 46.
Oamenii din lume sunt roşi de nelinişte, se frământă se clatină în timp ce credinciosul plin de Duhul Sfânt stă liniştit La picioarele Domnului
„Vă las pacea Mea zice Domnul, vă dau pacea Mea. NU vă dau pacea pe care o are lumea, ci o pace care întrece priceperea înţelepţilor.
Este pace din Dumnezeu, pace rodită prin Duhul Sfânt în inima ta .